LcmfP3qC6qpVNgL8Fl4aeC0S7bA

Lichidul din paharul de pe noptieră şi contribuţia necuratului

Mai 16

Publicat de Lillee în intamplari oxigenate | 4 Comentarii

Fraţilor, m-am tot abţinut să vă povestesc o chestie dar zău că nu mai pot. Pana mea, am vrut să evit, să-mi apăr apropiaţii dar mă mănâncă deştele şi tastatura îmi face cu ochiul. Asta e, să-mi fie cu iertare.

Micul artist, fratele meu cel mic, şi-a rupt piciorul. Nu mă întrebaţi cum, detalii într-un viitor articol. Cum spuneam, a căzut şi a făcut poc la genunchi. SMURD, alea-alea, spitale, consultaţii şi, jap, imobilizat la pat. Acum e mai bine, dacă vreţi să mă întrebaţi.

Booon, săracul taică-miu deja era pe post de infirmieră, sora Marin scria pe mufarina lui. Scoală una bucată flăcău, du-l la baie, adu-l înapoi, dă-i apă, potol şi alte alea. Noaptea era cel mai crunt, din ce îmi povestea tata, întrucât îl apuca toate nevoile fiziologice în miez de noapte pe micul pacient. Într-o noapte, obosit fiind, sora Marin nu a auzit strigătele disperate ale flăcăului dansator cu piciorul pus la păstrare. Ok, ok, dar când vezica îţi cere… păi îţi cere, nu poţi sta la mâna unuia sau altuia. Şi, cum nevoia te învaţă, personajul nostru ce şi-a zis: băi, tre să caut un recipient. Nu cred că a căutat foarte mult, un pahar  de pe birou s-a umplut numaidecât iar vezica s-a golit. Citeşte restul acestui articol »

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Motan cu mutră de măgăruş

Mai 11

Publicat de Lillee în de-ale mele | 19 Comentarii

Am un nou pisoi întrucât Capone, vechiul pisoi, a plecat şucărit şi nu s-a mai întors. Urât din partea lui…

Anşea, şi cum spuneam: îl am pe nesimţitul ăsta mic. O lighioană şi nu altceva. V-am bătut la cap să mă ajutaţi să-i pun un nume. Am primit multe idei interesante dar pentru că motănelul are faţă de… măgăruş?!, am decis să-i spun Mişu. Scurt şi concis: Mişu. Soarta, ce să-i faci.

Păi ce pana mea să-i fac dacă are faţă de măgar? Mda, şi cum este imposibil să am parte de un mieunător normal, ăsta se încadrează perfect în categoria de zurbagii. Cea mai tare fază e cum miaună: I U. Atât. I…U. Şi stă. Ce-o aştepta, numai el ştie. Pe de altă parte, am impresia că e masochist. Vrea cafteală, o cere cu poftă. De câteva luni de când îl am, am schimbat inşpe mii de bureţi de vase şi lavete de bucătărie. Are o poftă nebună să spele parchetul cu acele ustensile după care le roade. Şi lanţul evenimentelot poate continua: doarme în maşina de spălat, cară pe scări ditai pâinea, care e mai mare decât el, mă muşcă de nas (e prea mare, ştiu), şi roade tot ce prinde, inclusiv papucii. Mai nou, am zis să-l las în curte. Singur nu stă, e fricos dar se suie pe foişor şi se face arici: pooof. Mda, cam ăsta e Mişu nesimţitu’. Are patru luni şi jumătate şi îmi toacă nervii. I…U!

Ziceţi voi, nu are faţă de măgăruş? Dacă stau şi mă gândesc mai bine, parcă aduce şi cu un raton. Nu?

 

Citeşte restul acestui articol »

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Ca-n filmele cu proşti: cum e să-ţi moară matizul exact în locul unde băieţaşii fac liniuţe?

Mai 10

Publicat de Lillee în intamplari oxigenate | 22 Comentarii

Hehe, ca-n filmele cu proşti, zău aşa. Dar să mă explic.

Una bucată Lillee trebuie să plece mintenaş la Bucureşti, sau Baloteşti, în cazul de faţă. Toate bune şi frumoase, alea – alea, dar când se făcu vineri, pooof se buleşte maşina din dotare. ‘Menzăi şi alte cele, una-alta… ce mama lu’ ăl necurat mă fac? Cristi,  ăl de mă suportă zi de zi, se scărpina după ureche. Văzând cum curg transpiraţiile pe noi, tatăl meu luă atitidine: mă, copii, mă, vă dau eu maşina mea, fiţi pe pace.

Iuhuu, şi-am mers. Veritabilul bolid… o splendoare de matiz. Da’ nu-i bai. Mergem ce mergem, era vreo 10 noaptea, când pe autostradă se aude un boom. WTF? Nee, nu are ce să fie. Mai mergem noi un pic şi se aprinde becul la baterie. Mda, se rupsese cureaua la alternator, asta însemnând că nu mai aveam lumini decât cât ţinea bateria. Fuck şi iar fuck. Eram abia la km 70. Sunăm la marele artist ( fratele meu cel mare ): help! Cică vine să ne lumineze calea, adică să meargă el în faţă dar asta însemna peste o oră de aşteptat în beznă, pe autostradă. Panică, ‘menzăi şi sfinţi. Bine, nu ma pun atacurile de panică de genul: aaaaaaaa, o să murim. Hehe, omul la disperare zice multe.

Stăm noi niţel, vedem că nu-i treabă şi plecăm mai departe. La Lehliu ne întâlnim şi cu marele artist. Booon, de acum nu mai are ce să se întâmple, avem drumul luminat. Aha, s-o credem noi. Când să intrăm în Bucureşti pentru a lăsa bolidul la un service… pr, pr, pr, trosc. Na că nu mai vrea, bateria era aproape moartă. Mergeam cam cu 5 la oră, fără faruri şi în şuturi, rugându-ne să mai ţină măcar puţin.

Aici începe distracţia. Cum dracului facem că nimerim în mijlocul a vreo 200 de persoane, de o parte şi a alta a străzii, care se uitau şaşiu la noi. Oamenii făceau liniuţe cu maşini şi motoare şi vă daţi seama cum au reacţionat când a intrat pe ruta lor un matiz cu numere de Constanţa care mergea precum melcul, în şuturi şi fără lumini. Băieţaşii au început cu băşcălia şi ce şi-au zis ei: hai să-i încurajăm. Aşadar, au început să meargă în drept cu noi şi cu d-alea: dă-i, dă-i, moaaaaaaaa ce bolid avem acilea, muhaha şi muhaha. Pana mea, mă ofticam maxim că nu eram struţ, să-mi bag capul în pământ. Eh, dar mă adaptez, dacă struţ nu se poate, atunci regina Angliei, ce pana mea. Ştiţi voi, aşa cum umbla tanti respectivă în caleaşcă şi făcea cu mâna la public. Păi ce, eu nu pot?

Citeşte restul acestui articol »

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Bube şi picioare rupte. Vezi video

Apr 7

Publicat de Lillee în intamplari oxigenate | 23 Comentarii

Hehe, mă strecor şi eu p-acilea, cu mâinile la spate şi capul plecat. Că, deh, vorba ceea: capul plecat, sabia nu-l taie. Oare? Ia să văd dacă se adevereşte. Mă certaţi pentru lipsa mea mai mult decât îndelungată?

Să revenim. Nici nu ştiu cu ce să încep. Am promis multe şi n-am făcut nimic. I-am spus lui Dimitri (nepoţelul meu), că voi spune aici că a câştigat două meciuri. Da, a câştigat şi a jucat super, mega, extra, beton. Fotbal, e portar. big grin

Acum, o păţanie a la Lillee. Ce ziceţi?

Acum câteva săptămâni ne pregăteam să o tulim prin preajma Bucureştiului, la marele artist (fratele meu cel mare). Cu noi a mers şi micul artist, fratele meu cel mic. Mboon, yala, yala, scooby-doo, hai şi-am plecat. Toate bune şi frumoase. Frate-miu ăl mic se tot plângea de o bună bucată de vreme, ba că-l doare capul, ba că-i vine să dea la raţe, ba că are febră. Eu, dăşteaptă cum m-a făcut mama, cu d-alea: eh, oi fi răcit sau poate ai astenie… aaa, dacă nu mănânci şi mergi la sală, vezi? Cretinisme d-astea băbeşti. Bietul de el mă asculta, doar nu se punea cu nebuna.

Ok, pe drum către Bucureşti, totul a fost bine. Am făcut şi un popas pe la o cârciumă… mna, nimic suspect. Ajungem noi, ne instalăm şi ne adunăm la un pahar de vorbă. La un moment dat, mă uit la frate-miu ăl mic. Plin de “coşuri” pe faţă. Wtf? Pfooaa, băşcălie. Încep eu, începe şi marele artist şi Dimitri. Glumă, glumă, da’ coşurile tot apăreau. Nu exagerez, exact ca la Tom şi Jerry, când făcuse unul dintre ei pojar si apăreau buboasele, peow, peow, peow… jap, jap, una după alta. Hiii, atunci ne-a picat fisa. Ăsta are pojaaaaaaar. Fugiiiiiţi.

Dap, avea pojar. A fost băgat la carantină şi aşa s-a terminat scurta lui ieşeală: a fost trimis de urgenţă la Constanţa. Şi ca totul să fie mişto, acum are piciorul luxat.

Citeşte restul acestui articol »

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Vă invit să-mi cunoaşteţi noua jucărie

Feb 7

Publicat de Lillee în de-ale mele, Lillee va intreaba | 61 Comentarii

Capone a fost şi va rămâne sufletul meu. Un pisoi ca el nu voi mai găsi, de acest lucru sunt absolut sigură. Cu toate că a plecat de mai bine de două luni, tot am speranţa că poate se va întoarce. Mă ajută gândul ăsta.

Dar cum sunt cea mai mare fană declarată a pisoilor, nu am rezistat fără pufoşenii prin casă. Am căutat, am cutreierat internetul, pet shop-urile, până când am găsit un sufleţel mic şi amărât. Nu e rasă pură, e corcit, dar zău dacă îmi pasă.

Aşa, câteva cuvinte despre noul motan din ogradă: are o lună, e pufos, flocos, nebun şi guraliv. Abia se ţine pe picioare de mic ce e, dar se joacă cu ditai rola de scotch. E jucăria lui preferată. Dacă o pierde, scoală casa in picioare.

În timp ce vă uitaţi la poze, poate mă ajutaţi să-i pun un nume. Mulţam. Citeşte restul acestui articol »

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Destinaţie greşită

Feb 4

Publicat de Lillee în intamplari oxigenate | 22 Comentarii

Înainte de a vă mai povesti prin ce a trecut coana Lillee, trebuie să-i mulţumesc din suflet lui Batonel pentru ajutorul pe care mi l-a dat. Da, aveam ceva probleme cu blogul si el nu a ezitat sa ma ajute. Multumesc, rămân datoare.

Acum să trecem la treabă, să vă spun ce am păţit săptămâna asta.

În ultimul timp am început să mai folosesc şi mijloacele de transport în comun. Ok, în timp ce mă îndreptam spre redacţie, mintea îmi zbura la o groază de lucruri. Trebuie să fac şi aia, şi aia… Cobor. În momentul când am dat nas în nas cu aerul rece, parcă m-am trezit din visare. Am stat ţintuită în loc, cuprinzând tot peisajul dintr-o privire. WTF?  Am mâncat de pe jos şi am leşinat? Încă dorm? Moaaa, dar ce modificări au făcut edilii Constanţei peste noapte, parcă ultima oară nu arăta aşa zona asta. Când gerul mi-a tras vreo două peste faţă, mi-am revenit complet. Nu sunt unde ar fi trebuit.  Coborâsem mai târziu decât trebuia şi ajunsesem la cucuiata din deal. Să-mi trag una. Dă-i şi caută un microbuz pentru a mă întoarce. Stau, aştept, frig de îmi îngheţaseră lentilele ochelarilor. A venit un microbuz. Urc. Înăuntru, o colegă de serviciu: Citeşte restul acestui articol »

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Elena Toma şi cum se face treabă pe spinarea unor copii

Ian 30

Publicat de Lillee în cugetari | 23 Comentarii

Hai să vă povestesc ceva, cam ce fac oamenii “mari”, ce se cred a fi mari oameni de televiziune, pe internet.

Se agaţă de un radio online de “elită”, să zicem radior.eu ( a se observa numele răsunător ) şi încep să emită cam două ore pe zi.

O anumită doamnă, să zicem Elena Toma, mare pictoriţă, scriitoare, om de televiziune, multifuncţională şi extra înzestrată, se proclamă mare directoare peste postul de radio mai sus menţionat. Şi cum marea directoare trebuie să-şi etaleze talentul nemaivăzut, face şi ea emisiuni, gen şlagăre de ascultat când eşti pe patul de moarte. În marele ei talent nu reuşeşte să adune nici 10 ascultători, că deh, omul dacă vrea să asculte Cenaclul Flacăra, găseşte alte metode. De unde şi dovada ascultătorilor numeroşi.

Mbooon, ce-şi zice doamna Elena Toma? Să mai adune nişte “copilaşi” pentru emisiuni, poate mai scoate şi ea de o pâine. Şi începe căutarea. În momentul în care îi găseşte, le cere să facă un gest… un voluntariat, nu mult, două ore pe săptămână. În momentul în care îşi întregeşte echipa cu aceşti “copilaşi”, este foarte conştientă că ei nu au mai avut tangenţe cu lumea radioului, fie ea şi online. Dar cum diplomaţia e la mare preţ, începe şi zbiară, şi-i bălăcăreşte cum că nu-s buni de nimic, că pe ea nu o interesează, să puna mâna să înveţe, că de nu, se face ea de râs. Să înveţe şi partea tehnică şi partea de dicţie, să găsească şi subiecte, să aducă ascultători, dar singuri. Ajutor? Da’ de ce? Ce, ea este mama Dolores? Nu, frăţică, singuri.

În momentul în care noii învăţăcei îi cer sfaturi sau ajutor, Elena Toma afişează o atitudine de doamnă iar următorul pas este ignore. Eh, în momentul în care “copilaşul” are emisie, fie ea şi bâlbâită, traficul se înzeceşte. Dar în loc de aprecieri, directoarea începe cu răuăţi gratuite, cu limbaj de mahala, paradoxal, am putea spune, având în vedere elita din care se trage domnia sa. Mai mult decât atât, îi face să muncească, să se pregătească iar când se apropie emisia, o anulează, că aşa vrea ea. Când vine vorba să se audă la telefon, tot copilaşii trebuie să iniţieze apelurile că doamna nu are credit sau nu vrea să şi-l irosească aiurea.

Doamnă Elena Toma, dacă doriţi profesionalism, oferiţi-l la rândul dvs. Dacă vreţi oameni de calitate, antrenaţi-i. Dacă vreţi oameni deja formaţi, plătiţi-i. Dacă vreţi respect, oferiţi respect. Aveţi dreptul să ţipaţi şi sa jigniţi un “copil” în momentul când e al dvs. Şi apropo, aceşti copii mai au şi şcoală, şi, pentru dumnezeu, fac un simplu voluntariat.

Citeşte restul acestui articol »

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Cum se împacă zăpada cu minţile blonde încălţate în şoricari?

Ian 29

Publicat de Lillee în intamplari oxigenate | 20 Comentarii

Nu mi-a plăcut niciodată zăpada. Încă de mică fugeam de mâncam pământul când auzeam de săniuş & şit. Nu ştiu de ce, poate din cauza faptului că e rece şi… udă?!? Nu pot înţelege de ce trebuie să mă supun la torturi fizice, cum ar fi faptul că îngheţi de te ia mama lu ăl necurat, doar pentru a te bucura de zăpadă. Da’ io nu vreau să mă bucur, bre. E urâtă şi rece… şi te face să faci buf şi să-ţi rupi oasele şi… şi… Înţelegeţi? Aşa sunt şi acum, când aud de zăpadă, mi se face părul măciucă.

În iarna asta, am zis să-mi iau şi io şoricari d-ăia de-i pui în picioare şi zici că eşti feşăn. UGG-uri le mai zice. Am zis că-s comozi şi nah. Frate-miu ăl mic a şi sărit cu un cadou pentru a-mi închide ciocul. Uokei, comozi, călduroşi, da’ chiar că şoricari, să-mi trag una.

Şi a nins. Mda, yupiii-yeeei şi-o înjurătură. Pleacă, Liloaico, la serviciu. Ce-şi zice ea, luminăţia dăştăptăciunii întruchipate? Bă, şoricarii nu alunecă, p-ăştia îi iau.

Şi i-am luat. După câteva ture prin oraş, am constatat că eram cu labele numai prin bălţi. Atât de kamikaze sunt. Pentru a evita porţiunile de zăpadă, preferasem să fiu submarin. În momentul în care am simţit că de fapt şoricarii deveneau din ce în ce mai grei, am zis că nu-i treabă. Pe lângă fleoşc, fleoşc, eram şi îngheţată bocnă. Unde mai pui că mi-era să nu fac dracu’ rechini prin bocanci sau alte lighioane subacvatice.

Faza tare era că începusem să mă simt melc, în pana mea. În redacţie, îţi puteai da seama pe unde a trecut coana Lillee, după dârele de apă. Să mor dacă exagerez cu ceva.

Citeşte restul acestui articol »

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Cum să ieşi din curte teafăr şi curat

Ian 21

Publicat de Lillee în cugetari, intamplari oxigenate | 24 Comentarii

Apăi sunt în urmă cu multe, cu foarte multe. Şi de câte ori spun că îmi revin, nu o fac, aşa că nu mai spun. Nici nu ştiu de ce am scris fraza asta, de dorul lelii probabil. Altceva vreau io să vă relatez, poate mă luminaţi niţel.

Mă, nu-mi înţeleg animalul ală de zburdă prin curte care se mai numeşte şi câine, Ghiorliţ, cum îl alint eu, cu toate că îl cheamă Milo. Se bucură când mă vede, nimic rău în asta. Dar de ce satană trebuie să sară pe mine? Adică, mna, şi eu mă bucur când îl văd, dar asta nu înseamnă că trebuie să sar pe el. Cum ar fi să fac un triplu salt şi apoi să mă vedeţi în cârca câinelui? Anşeaaa, dă bucurie. Sau cum ar fi să mă apuc să fac alpinism pe oamenii de pe stradă. Tot de bucurie, normal.

Ok, continuând cu nedumerirea mea, ajung la faptul că drumul de la uşa casei şi până la ieşirea din curte este ca un teren minat. Nu pot merge liniştită, trebuie să am grijă ca nesimţitul de Ghioliţ să nu mă umple de noroi şi ce naiba mai are pe labe. Nu vreau să mă gândesc, credeţi-mă. Aţi putea spune: leagă-l. Am facut-o deja. Dar nu merge. Stă supărat, cu capul în pământ şi nu mă bagă în seama. Excroc sentimental, mama lui de african. Sau prost. Din două, una. Poate crede că-l ţine cineva de gât şi d-aia nu se mişcă.

Apropo, la un moment dat aveam treabă prin curte şi bineînţeles că nu mă puteam manifesta din cauza căţelului. Ăla fericit: iupiiii ieeiii, ţop, ţop, ţop. Hmmm, ce să fac să-l potolesc, ce să fac… Din prostie, iau două cârlige de rufe, cleşti d-ăia, şi îi agăţ de urechile câinelui. Măi, mă credeţi că nu s-a mai mişcat din locul ăla? Avea impresia că-l ţine cineva de urechi şi acolo a încremenit.  În momentul când am luat cleştii, ţop, ţop, ţop. Dar asta implică timp în pana mea iar eu sunt mereu în criză. Nu am cum să stau dimineaţa să prind cleşti de rufe la urechile câinelui pentru a pleca la serviciu cu hainele curate. Cer prea mult? Aaaaaaaaaaaaaa! – ăsta a fost un urlet. Gata, m-am răcorit.

Vă pup, până data viitoare, toate cele bune.

Citeşte restul acestui articol »

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Momentele de blondă autentică au revenit

Ian 12

Publicat de Lillee în intamplari oxigenate | 33 Comentarii

Momentele de blondă veritabilă mă urmăresc la tot pasul. M-am gândit, la un moment dat, că aş putea înfiinţa un serviciu de genul “combaterea momentelor blondo-autentice”, în care să angajez personal & shit pentru a lupta contra acestui fenomen. Ştiţi voi, aparate de măsurat vibraţiile de prin casă, locuri predispuse la manifestări blonde, ritualuri, chestii d-astea. Ei, după ce am stat şi am visat cu ochii deschişi, am luat un ibuprofen. Constatasem că mă durea capul şi eram mahmură. În momentul ăla am privit cu ură dozele de bere din coşul de gunoi. Uitaţi aşa mi se destramă mie speranţele. Sunt un geniu neînţeles, ştiu. Muhahaha.

Mbon, acum să vă explic de ce am gafat-o. Păi uite d-aia. În primul rând trebuie să-mi rog şefa, dacă va citi vreodată acest articol, să nu mă scalpeze.

Era o zi obişnuită de muncă. Printre telefoane, întâlniri şi scris, Lillee avu o sclipire. Triiing, zise ea mai să i se spargă ochelarii. “Anaa, ce ar merge o cafea”. Da, în redacţie mirosea a cafea proapăt făcută. Hodoronc-tronc, se scoala coana Lillee de la birou, îşi ia cana şi ţuşti către locul cu arome îmbietoare. Ajunsă la faţa locului, constat că în cană era un lichid. Dat fiind că era cana mea, nu putea fi decât cola. Aniiii, şet, şet, trebuie să scap repede de chestia asta. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta… hopa, un copac, floare, ficus, ce mă-sa o fi buruiana aia. Hmm, am auzit că i-ar prinde bine nişte cola. Şi, zbang, fuge Lillee să facă un bine copacului respectiv. Gâl, gâl, gâl şi gata. Acum vine partea frumoasă. Mă duc să spăl cana. Păi bine, mă, tuto, dacă tot te duci să speli cana, de ce nu arunci cola în chiuvetă? Hă? Dileeemă. Sunt blondă, în pana mea, d-aia. Doooh.

Ok, acum să punem cafea în cana curată. Pe hol, ce să vezi? Niţel cola pe jos, lângă floare. Când mă apropii de floare, dabăl şoc. Ditamai copacu’ era de… plastic. Băăăi, să-mi f…rig una. Cum să fie aşa un copac imens… de plastic? Nu ştiu cât am stat să analizez frunzele dar cert este că momentele de blondă autentică au revenit. Ceea ce, cred eu,  atestă că încep să mă acomodez la noul loc de muncă.

Haidi ciau.

Citeşte restul acestui articol »

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,