LcmfP3qC6qpVNgL8Fl4aeC0S7bA

Arhivă pentru ianuarie, 2012

Elena Toma şi cum se face treabă pe spinarea unor copii

Hai să vă povestesc ceva, cam ce fac oamenii “mari”, ce se cred a fi mari oameni de televiziune, pe internet.

Se agaţă de un radio online de “elită”, să zicem radior.eu ( a se observa numele răsunător ) şi încep să emită cam două ore pe zi.

O anumită doamnă, să zicem Elena Toma, mare pictoriţă, scriitoare, om de televiziune, multifuncţională şi extra înzestrată, se proclamă mare directoare peste postul de radio mai sus menţionat. Şi cum marea directoare trebuie să-şi etaleze talentul nemaivăzut, face şi ea emisiuni, gen şlagăre de ascultat când eşti pe patul de moarte. În marele ei talent nu reuşeşte să adune nici 10 ascultători, că deh, omul dacă vrea să asculte Cenaclul Flacăra, găseşte alte metode. De unde şi dovada ascultătorilor numeroşi.

Mbooon, ce-şi zice doamna Elena Toma? Să mai adune nişte “copilaşi” pentru emisiuni, poate mai scoate şi ea de o pâine. Şi începe căutarea. În momentul în care îi găseşte, le cere să facă un gest… un voluntariat, nu mult, două ore pe săptămână. În momentul în care îşi întregeşte echipa cu aceşti “copilaşi”, este foarte conştientă că ei nu au mai avut tangenţe cu lumea radioului, fie ea şi online. Dar cum diplomaţia e la mare preţ, începe şi zbiară, şi-i bălăcăreşte cum că nu-s buni de nimic, că pe ea nu o interesează, să puna mâna să înveţe, că de nu, se face ea de râs. Să înveţe şi partea tehnică şi partea de dicţie, să găsească şi subiecte, să aducă ascultători, dar singuri. Ajutor? Da’ de ce? Ce, ea este mama Dolores? Nu, frăţică, singuri.

În momentul în care noii învăţăcei îi cer sfaturi sau ajutor, Elena Toma afişează o atitudine de doamnă iar următorul pas este ignore. Eh, în momentul în care “copilaşul” are emisie, fie ea şi bâlbâită, traficul se înzeceşte. Dar în loc de aprecieri, directoarea începe cu răuăţi gratuite, cu limbaj de mahala, paradoxal, am putea spune, având în vedere elita din care se trage domnia sa. Mai mult decât atât, îi face să muncească, să se pregătească iar când se apropie emisia, o anulează, că aşa vrea ea. Când vine vorba să se audă la telefon, tot copilaşii trebuie să iniţieze apelurile că doamna nu are credit sau nu vrea să şi-l irosească aiurea.

Doamnă Elena Toma, dacă doriţi profesionalism, oferiţi-l la rândul dvs. Dacă vreţi oameni de calitate, antrenaţi-i. Dacă vreţi oameni deja formaţi, plătiţi-i. Dacă vreţi respect, oferiţi respect. Aveţi dreptul să ţipaţi şi sa jigniţi un “copil” în momentul când e al dvs. Şi apropo, aceşti copii mai au şi şcoală, şi, pentru dumnezeu, fac un simplu voluntariat.

Citeşte restul acestui articol »

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Cum se împacă zăpada cu minţile blonde încălţate în şoricari?

Nu mi-a plăcut niciodată zăpada. Încă de mică fugeam de mâncam pământul când auzeam de săniuş & şit. Nu ştiu de ce, poate din cauza faptului că e rece şi… udă?!? Nu pot înţelege de ce trebuie să mă supun la torturi fizice, cum ar fi faptul că îngheţi de te ia mama lu ăl necurat, doar pentru a te bucura de zăpadă. Da’ io nu vreau să mă bucur, bre. E urâtă şi rece… şi te face să faci buf şi să-ţi rupi oasele şi… şi… Înţelegeţi? Aşa sunt şi acum, când aud de zăpadă, mi se face părul măciucă.

În iarna asta, am zis să-mi iau şi io şoricari d-ăia de-i pui în picioare şi zici că eşti feşăn. UGG-uri le mai zice. Am zis că-s comozi şi nah. Frate-miu ăl mic a şi sărit cu un cadou pentru a-mi închide ciocul. Uokei, comozi, călduroşi, da’ chiar că şoricari, să-mi trag una.

Şi a nins. Mda, yupiii-yeeei şi-o înjurătură. Pleacă, Liloaico, la serviciu. Ce-şi zice ea, luminăţia dăştăptăciunii întruchipate? Bă, şoricarii nu alunecă, p-ăştia îi iau.

Şi i-am luat. După câteva ture prin oraş, am constatat că eram cu labele numai prin bălţi. Atât de kamikaze sunt. Pentru a evita porţiunile de zăpadă, preferasem să fiu submarin. În momentul în care am simţit că de fapt şoricarii deveneau din ce în ce mai grei, am zis că nu-i treabă. Pe lângă fleoşc, fleoşc, eram şi îngheţată bocnă. Unde mai pui că mi-era să nu fac dracu’ rechini prin bocanci sau alte lighioane subacvatice.

Faza tare era că începusem să mă simt melc, în pana mea. În redacţie, îţi puteai da seama pe unde a trecut coana Lillee, după dârele de apă. Să mor dacă exagerez cu ceva.

Citeşte restul acestui articol »

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Cum să ieşi din curte teafăr şi curat

Apăi sunt în urmă cu multe, cu foarte multe. Şi de câte ori spun că îmi revin, nu o fac, aşa că nu mai spun. Nici nu ştiu de ce am scris fraza asta, de dorul lelii probabil. Altceva vreau io să vă relatez, poate mă luminaţi niţel.

Mă, nu-mi înţeleg animalul ală de zburdă prin curte care se mai numeşte şi câine, Ghiorliţ, cum îl alint eu, cu toate că îl cheamă Milo. Se bucură când mă vede, nimic rău în asta. Dar de ce satană trebuie să sară pe mine? Adică, mna, şi eu mă bucur când îl văd, dar asta nu înseamnă că trebuie să sar pe el. Cum ar fi să fac un triplu salt şi apoi să mă vedeţi în cârca câinelui? Anşeaaa, dă bucurie. Sau cum ar fi să mă apuc să fac alpinism pe oamenii de pe stradă. Tot de bucurie, normal.

Ok, continuând cu nedumerirea mea, ajung la faptul că drumul de la uşa casei şi până la ieşirea din curte este ca un teren minat. Nu pot merge liniştită, trebuie să am grijă ca nesimţitul de Ghioliţ să nu mă umple de noroi şi ce naiba mai are pe labe. Nu vreau să mă gândesc, credeţi-mă. Aţi putea spune: leagă-l. Am facut-o deja. Dar nu merge. Stă supărat, cu capul în pământ şi nu mă bagă în seama. Excroc sentimental, mama lui de african. Sau prost. Din două, una. Poate crede că-l ţine cineva de gât şi d-aia nu se mişcă.

Apropo, la un moment dat aveam treabă prin curte şi bineînţeles că nu mă puteam manifesta din cauza căţelului. Ăla fericit: iupiiii ieeiii, ţop, ţop, ţop. Hmmm, ce să fac să-l potolesc, ce să fac… Din prostie, iau două cârlige de rufe, cleşti d-ăia, şi îi agăţ de urechile câinelui. Măi, mă credeţi că nu s-a mai mişcat din locul ăla? Avea impresia că-l ţine cineva de urechi şi acolo a încremenit.  În momentul când am luat cleştii, ţop, ţop, ţop. Dar asta implică timp în pana mea iar eu sunt mereu în criză. Nu am cum să stau dimineaţa să prind cleşti de rufe la urechile câinelui pentru a pleca la serviciu cu hainele curate. Cer prea mult? Aaaaaaaaaaaaaa! – ăsta a fost un urlet. Gata, m-am răcorit.

Vă pup, până data viitoare, toate cele bune.

Citeşte restul acestui articol »

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Momentele de blondă autentică au revenit

Momentele de blondă veritabilă mă urmăresc la tot pasul. M-am gândit, la un moment dat, că aş putea înfiinţa un serviciu de genul “combaterea momentelor blondo-autentice”, în care să angajez personal & shit pentru a lupta contra acestui fenomen. Ştiţi voi, aparate de măsurat vibraţiile de prin casă, locuri predispuse la manifestări blonde, ritualuri, chestii d-astea. Ei, după ce am stat şi am visat cu ochii deschişi, am luat un ibuprofen. Constatasem că mă durea capul şi eram mahmură. În momentul ăla am privit cu ură dozele de bere din coşul de gunoi. Uitaţi aşa mi se destramă mie speranţele. Sunt un geniu neînţeles, ştiu. Muhahaha.

Mbon, acum să vă explic de ce am gafat-o. Păi uite d-aia. În primul rând trebuie să-mi rog şefa, dacă va citi vreodată acest articol, să nu mă scalpeze.

Era o zi obişnuită de muncă. Printre telefoane, întâlniri şi scris, Lillee avu o sclipire. Triiing, zise ea mai să i se spargă ochelarii. “Anaa, ce ar merge o cafea”. Da, în redacţie mirosea a cafea proapăt făcută. Hodoronc-tronc, se scoala coana Lillee de la birou, îşi ia cana şi ţuşti către locul cu arome îmbietoare. Ajunsă la faţa locului, constat că în cană era un lichid. Dat fiind că era cana mea, nu putea fi decât cola. Aniiii, şet, şet, trebuie să scap repede de chestia asta. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta… hopa, un copac, floare, ficus, ce mă-sa o fi buruiana aia. Hmm, am auzit că i-ar prinde bine nişte cola. Şi, zbang, fuge Lillee să facă un bine copacului respectiv. Gâl, gâl, gâl şi gata. Acum vine partea frumoasă. Mă duc să spăl cana. Păi bine, mă, tuto, dacă tot te duci să speli cana, de ce nu arunci cola în chiuvetă? Hă? Dileeemă. Sunt blondă, în pana mea, d-aia. Doooh.

Ok, acum să punem cafea în cana curată. Pe hol, ce să vezi? Niţel cola pe jos, lângă floare. Când mă apropii de floare, dabăl şoc. Ditamai copacu’ era de… plastic. Băăăi, să-mi f…rig una. Cum să fie aşa un copac imens… de plastic? Nu ştiu cât am stat să analizez frunzele dar cert este că momentele de blondă autentică au revenit. Ceea ce, cred eu,  atestă că încep să mă acomodez la noul loc de muncă.

Haidi ciau.

Citeşte restul acestui articol »

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,